În acest an, Academia Atlantykron sărbătoreşte a 27-a ediţie, peste un sfert de secol de existenţă neîntreruptă. De-a lungul timpului, pe această insulă au trecut peste 13.000 de invitaţi, participanţi, organizatori. Printre cei mai importanţi ani ai Academiei Atlantykron s-au numărat 1999, când ediţia a fost dedicată Eclipsei totale de soare, 2000 – când insula a găzduit Eurocon, Convenţia Europeană de Science Fiction şi 2014 – când Academia a aniversat 25 de ani de existenţă. Pentru mine, însă, anul acesta a fost cel mai important, deoarece am ajuns acolo, am stat de vorbă cu oamenii, am fost impresionată de tot ceea ce am văzut și am auzit. După descrierea evenimentului, pe care am realizat-o într-un material anterior, începând de astăzi mă voi axa pe interviuri cu oameni care participă din convingere la acest eveniment. Iar primul interviu mi se pare imperios necesar să fie realizat cu Alexandru Mironov, unul dintre părintele fondator al Academiei Atlantykron, care a reușit să înființeze acest eveniment unic, devenit de anvergură, încă de pe vremea lui Ceaușescu. Nu știu cât de greu i-a fost să poată realiza acest eveniment, dar iată că, după 27 de ani, el continuă să existe, să capete cât mai mulți adepți și să beneficieze de recunoaștere internațională. Nu am reușit să ajungem la deschiderea acestui festival, așa încât interviul următor l-am realizat prin intermediul lui Traian Bădulescu.
Reporter: D-le Mironov, sunteți părintele fondator al acestei Academii. Cum vedeți începuturile, evoluția și transformarea acestui eveniment de-a lungul timpului?
Alexandru Mironov – Succesul este, pur și simplu, greu de procesat. Nu mă așteptam să ajungem la 300-400 de oameni în fiecare an și să-i vezi pe copii asistând la lecții dificile, de formare a caracterului, de genomică, de roboți, de energetică, tot ce vrei și ce nu vrei are succes în funcție de șarmul conferințelor. Cred că asta e una dintre ciudatele școli de vară. Plus faptul că totul se petrece în mijlocul naturii, că oamenii sunt degajați, în costum de baie. Vin și străini. Uite, avem în fața noastră o doamnă din Irlanda care-și ține cursurile în engleză. Da, toată lumea știe engleză. E o demonstrație că, într-adevăr, copiii și tinerii vor să meargă la școală tot timpul, dar să nu se strige catalogul, să nu se pună note rele, să nu se pună absențe, fiecare să învețe ce vrea el sau ea să învețe. Cred că asta este cheia succesului. Plus ceea ce se leagă, un aer special, așa, asociativitate e prea puțin spus. Un fel de prietenie care ne leagă. Și, vă dați seama că pe aici au trecut în 27 de ani, probabil peste 13.000 de copii și tineri care astăzi sunt, la rândul lor, părinți și care vin aici cu copiii lor. Anul ăsta e o invazie de mititei. Sunt mici, aleargă dintr-o parte în alta. Nu știu dacă le intră ceva în cap, dar le intră precis. Și la secția de roboți pentru cei mici e locul cel mai evident cu ceea ce se întâmplă aici. Sunt 10-15 copilași claie peste grămadă, care îmbină piese între ele ca să le iasă nu știu ce robot vor ei.
Rep. – Vă rog să punctați câteva repere din istoria Atlantykron-ului, pe care le considerați d-voastră ca fiind marcante. Ne gândim la eclipsă, la personalități marcante care au venit aici de-a lungul timpului..
Alexandru Mironov – Eu aș spune că anul 1989 este un an de reper. Pe atunci, clasa profesorului Aurel Cărășel, din care face parte și Sorin Repanovici, a venit pentru prima dată pe insulă. Atunci s-a hotărât, de fapt nu s-a hotărât, ci s-a propus: ia să ducem mai departe asta, a fost așa de interesant dar necrezând că vom reuși, le-am propus să ne întâlnim aici în anul 2000. Ei bine, au trecut anii 1991, 1992 și am ajuns pe insulă în anul 2000. În anul acela am primit vizita lui Johnatan Cowie, venit de la Londra, fost participant al cartării din ADN și pe care l-am adus aici. A fost de tot hazul. Călătoria a fost foarte interesantă. Cu cât ieșeam din București și treceam prin Bărăgan ca, mai apoi, să urcăm de la Cernavodă spre Hârșova, cu atât mai mult el se tot mira. Unde mergem, ce vom face, dar ăia o să înțeleagă ce spun eu? O să înțeleagă engleza, o să înțeleagă genetica? Și omul a desfășurat aici două hărți subțiri, imense ale ADN-ului, pe care le-am desfășurat între doi plopi. A explicat cum e ADN-ul, toată insula a venit la prezentarea lui. Erau cel puțin 200 de oameni. Iar el a constatat cu surpriză și nu numai că toată lumea înțelege englezește, dar că toată lumea înțelegea ce spunea el. Erau pregătiți, aveau cultură, că o cenzură specială îi face să vină aici pe cei care au capacitatea specială de a înțelege ce se întâmplă aici. Asta este una. Apoi, faptul că în anul 2000 a fost Eurocon, un congres european al scriitorilor de Sience Fiction, la care a participat un premiat ale cărui lucrări se vând în 10-20 de milioane de exemplare – Joe Haldeman. Astfel, l-am și întrebat atunci, la o emisiune pe care am făcut-o la TVR, mă, tu-ți dai seama se impact ai? Nu, mi-a zis el, dar cred că se prefăcea, nu cred că am așa mare influență. Cum să nu ai? Scrii 10 milioane de cărți cu Războiul etern, care este un roman teribil antirăzboi, o carte profund pașnică. Și el a fost aici. A mai fost și Robert Sheckley, chiar cu un an înainte să dispară, un scriitor de prima mână. Sunt mari scriitori, mari înseamnă scriitori cu o piață foarte mare, așa se măsoară în America. Dar noi, care ținem seama și de părerea criticului literar, spunem chiar scriitor de foarte bună literatură, care chiar a contribuit la schimbarea lumii.
Rep. – Eu îmi amintesc că Robert Sheckley, care a venit aici în 2001, era președintele Societății Americane de SF….
Alexandru Mironov – Da, ei se schimbă acolo foarte mult. Nu știu dacă aspectul acesta contează. Contează cine îi citește, câtă lume îi citește. Mă rog, aici au venit mulți oameni de știință. Hobana al nostru a fost, apoi a venit Norman Spinrad. Am avut foarte important momentul în care m-am hotărât ca, dincolo de SF, să punem mai multă știință, să le îmbinăm. Și a ieșit un instrument grozav de bun, zic eu, pentru educație civilizatoare, profund civilizatoare. Și știință, și artă și literatură și s-a așezat aici, în timp, o entitate, o instituție ad-hoc, în care nu semnăm nici un fel de hârtie.
Rep. – Dar să revenim la ediția din acest an. Cum vi se pare?
Alexandru Mironov – Este în creștere perfectă. Cum spunea soția lui Croco (unul dintre vechii participanți), e din ce în ce mai interesant. E o lume foarte mică, cea de care vă spun, e o lume mică care a fost deja din anul 2 aici. Sunt cei care sunt fanii fenomenului și sunt și fanii veterani, care merită tot respectul. Plus profesorii care sunt din ce în ce mai adaptați fenomenului. Fenomen care se poate traduce prin: lumea vrea să învețe, planeta vrea să meargă la școală!
Rep. – La un moment dat ne gândeam că, dacă aveam Atlantykron în 2001 și se scria proză despre Atlantykron 2010, îl vedeți și în anul 2020? Îl vedeți preluat și de alte generații din viitor?
Alexandru Mironov – Eu cred că, după 2050, la fel ca și Delta Dunării va fi acoperit de o carapace de plastic transparent și va rămâne așa protejat pentru câteva zeci de ani. După care, așa cum îmi imaginez, se va tranforma într-o aeronavă care va decola într-o bună zi, cu toți participanții la bord, spre o destinație necunoscută spre care merge Cosmosul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu